Durerea pe care am purtat-o în suflet a fost, în același timp, cea mai grea povară și cea mai puternică forță de transformare. Scrisul nu a fost doar o evadare, ci o salvare – o cale prin care am putut să spun ce nu reușeam să exprim în alt fel. Prin fiecare frază scrisă, am simțit cum o parte din durerea mea se eliberează, cum un colț întunecat din mine se luminează. În această călătorie a cuvintelor, am descoperit că exprimarea suferinței nu este un semn de slăbiciune, ci o dovadă de curaj și o punte spre vindecare.

Nu am știut nimic despre scris când a apărut pentru prima oară. A venit din adâncul sufletului meu, traversând venele și mișcând degetele mele, într-un moment când toate ușile se închideau în fața mea. Eram rănit, iubeam o femeie cu o ardoare dureroasă, dar nu mai aveam cui să îi spun durerea. Nu mai rămăsese nimeni.

Într-o seară, în drum spre locul meu de liniște, am urlat singur în mașină, cu durerea zdrobindu-mi pieptul. Când am ajuns, am găsit în bibliotecă un caiet gol. Era ca și cum acel caiet mă privea, mă încuraja, mă îmbrățișa și îmi spunea:

„Eu te voi asculta… spune-mi tot ce simți… urlă-ți durerea în paginile mele!”

Așa am făcut. Am ridicat un stilou și am început să scriu, cu lacrimi care uda aproape fiecare pagină. Fiecare cuvânt a fost o picătură din suferința mea transformată în eliberare. Prin scris, am început să-mi găsesc vocea, să-mi vindec rana și să pășesc spre lumină.

Și aici este mesajul pe care vreau să-l împărtășesc cu tine:
Durerea noastră nu este o povară care trebuie ascunsă sau înfruntată singur. Exprimarea ei, prin scris, vorbit, artă sau orice altă formă, ne dă puterea să ne eliberăm și să ne regăsim pe noi înșine. Curajul de a-ți arăta vulnerabilitatea este începutul vindecării. Nu te teme să-ți spui povestea. Pentru că în fiecare cuvânt rostit sau scris cu sinceritate există o lumină care poate schimba totul — pentru tine, dar și pentru cei care te vor citi.

Scrisul m-a salvat. Și poate fi lumina care te va scoate din întuneric.